Căcatul în care ne aflăm (şi ne complacem)

Ceea ce noi românii am lăsat să se-ntâmple compromite iremediabil şi aruncă în derizoriu însăşi noţiunea de democraţie parlamentară şi asta nu doar în România, ci pretutindeni. Lichelismul trufaş, oportunismul şi rapacitatea „aleşilor neamului”, potenţate de acţiunile iresponsabile ale unui preşedinte lovit de morbul iubirii de sine şi de al dependenţei de putere, inactivismul civic şi năuceala noastră tâmpă – ne-au adus cel mai nelegitim guvern din întreaga noastră istorie. Însuşi Parlamentul s-a delegitimizat ştergându-se la cur cu mandatul încredinţat de alegători şi învestind un Guvern pe care electoratul nu l-a dorit niciodată. Şi asta pentru că ne cred tâmpiţi, iar noi nici nu-ncercăm să-i contrazicem.

Îmi vine să urlu când văd cât putem fi de mioritici, de stoici în nimicnicia noastră impotentă. Cum stăm noi şi înghiţim placid gogoşi umflate despre compromisuri necompromiţătoare, despre „interesul naţional” şi despre criza mondială.

Criza noastră e una naţională şi e una morală – în primul rând. Nu mai există pic de ruşine, nu mai există nicio decenţă în politică. Până şi Iliescu, pe care eu nu l-am votat niciodată – pare acum un uriaş om politic faţă de Băsescu, de Boc-ii şi de Prostănacii care ne insultă inteligenţa pretinzând rituos că nu mai pot de grija noastră.
Pentru că ei sunt intangibili pulimii care scrie pe blog. Pentru că nu răspund decât „politic”, o dată la 4 ani. Pentru că n-avem sânge-n instalaţie să-i luăm de cravată şi să-i trântim de pământ. Aşa, să nu se vadă.