Bufonul nostru naţional ne informează de-aci, de la Biudopeşt, că a întregit istoric panoplia de succesuri ale Ministerului de Externe; adicătelea că am fi câştigat procesul de la Haga. Super-tare, compatrioţi! Mai avem puţin şi cucerim întreaga Ucraină prin eforturi diplomatice, nu? Ce zice cretinul ăsta care cică ne reprezintă: că mulţumită diplomaţiei, Curtea Internaţională de la Haga a dispus în favoarea României. Cum ar veni, noi am aranjat (pe căi diplomatice) cu Licuriciu' (licuricii) ca să primim o sentinţă favorabilă de la incoruptibilii judecători ai C.I.J..
Mi-este funciar scârbă de o asemenea prezumţie. Omul citat are pentru Justiţie (şi nu pentru cea dâmboviţeană) un respect egal cu cel manifest în faţa baligii de vacă; succesul nu este al justiţiei, ci al diplomaţiei. Adică al celora care vopsesc albu-n gri şi nergu-n bleo. Că băboiu' ăla care ne-a faulatat fiindcă n-am fost în stare să prezentăm contextul istoric al confiscării Insulei Şerpilor e şi era tot un Monicu Macovei, mânuitoarea (mânuitorul?) prepuţului prezidenţial...
Nea Băsescu, mai ai niţel din mandat. Te rog frumos, du-te şi te internează într-un sanatoriu. Asta dacă e aşa cum spui.. că ne iubeşti, că iubeşti România. Şi nu te mai externa, please...!
marți, 3 februarie 2009
Am câştigat...?!? Ce?
Astăzi, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga s-a pronunţat în privinţa litigiului româno-ucrainian cu privire la delimitarea frontierei maritime. Atât sursele media româneşti, cât şi cele ucrainiene prezintă hotărârea drept o victorie naţională. Dincolo de efuziunea momentului istoric de extindere a teritoriului românesc (prima din 1918 încoace, după rapturi succesive), invit eventualii cititori la o analiză lucidă a realităţii.
1. Ce a revendicat România în cadrul procesului:
- O suprafaţă de cca 12.000 kmp din luciul de apă al Mării Negre, ca zonă de suveranitate teritorială, pornind de la premisa că Insula Şerpilor este o simplă stâncă nelocuită şi nelocuibilă în Marea Neagră, fără importanţă în ceea ce priveşte partajarea platoului continental, urmând ca instanţa să pronunţe o hotărâre de delimitare fără a ţine cont de existenţa acesteia, potrivit Convenţiei de la Montego Bay.
2. Ce a revendicat Ucraina. (La Haga, procedura este puţin diferită; "pârâta" formulează în apărare propriile pretenţii, ca într-o veritabilă acţiune "reconvenţională" unde ea însăşi devine reclamantă).
a) În principal: că Insula Şerpilor (proprietate ucraniană) face parte din platoul continental ucrainian şi, prin urmare, insula are caracter de punct de referinţă în stabilirea frontierei (respectiv, insula este punctul limitrof de la care începe calcularea benzii de frontieră);
b) În subsidiar: că aceeaşi insulă este locuită (locuibilă) şi că are dreptul la delimitare proprie de frontieră în cadrul apelor naţionale ucrainiene.
Ce e cu Insula Şerpilor, pentru cei care nu ştiu, sugerez o documentare la http://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_%C5%9Eerpilor. Am verificat sursa şi, uimitor pentru wiki, e chiar de încredere şi obiectiv documentată.
4. Ce a pronunţat Tribunalul Internaţional. Practic:
- respingerea pretenţiilor României cu privire la considerarea insulei ca nelocuită (nelocuibilă);
- respingerea pretenţiilor Ucrainei că insula face parte din platoul continental naţional;
- admiterea cererii subsidiare ucrainiene privitor la calitatea insulei de fi locuită (locuibilă) şi de a genera proprietate adiacentă.
Scor: 2-1 pentru Ucraina.
5. Efectele hotărârii:
România capătă 9.700 kmp din cei 12.000 revendicaţi, potrivit punctelor geografice de frângere a delimitării platoului continental.
Ucraina îşi vede recunoscută locuibilitatea insulei (pe care a primit-o cadou pe nimica) şi efectul acesteia în extinderea proprietăţii sale asupra zonei adiacente.
Scor: 4-1 pentru România.
Nu vreau să fac comentarii suplimentare. Am semnat tratatul cu Ucraina aşa cum l-am semnat, ca şi condiţie de admitere în NATO.Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur că ni s-a recunoscut suveranitatea asupra a 9.700 kmp sau să mă întrisez că am pierdut suveranitatea asupra altor 2.300 kmp. Totuşi, fără defetism gratuit.. iar ne-am luat-o...
Am, totuşi, şi o veste bună: ăia 2.300 kmp pe care noi i-am pierdut - nu i-a câştigat Ucraina. Intră acum în "apele internaţionale", în "no men's land". Adică, de acolo, oricine poate lua ce vrea muşchii lui. Sau ce poate finanţele lui.
1. Ce a revendicat România în cadrul procesului:
- O suprafaţă de cca 12.000 kmp din luciul de apă al Mării Negre, ca zonă de suveranitate teritorială, pornind de la premisa că Insula Şerpilor este o simplă stâncă nelocuită şi nelocuibilă în Marea Neagră, fără importanţă în ceea ce priveşte partajarea platoului continental, urmând ca instanţa să pronunţe o hotărâre de delimitare fără a ţine cont de existenţa acesteia, potrivit Convenţiei de la Montego Bay.
2. Ce a revendicat Ucraina. (La Haga, procedura este puţin diferită; "pârâta" formulează în apărare propriile pretenţii, ca într-o veritabilă acţiune "reconvenţională" unde ea însăşi devine reclamantă).
a) În principal: că Insula Şerpilor (proprietate ucraniană) face parte din platoul continental ucrainian şi, prin urmare, insula are caracter de punct de referinţă în stabilirea frontierei (respectiv, insula este punctul limitrof de la care începe calcularea benzii de frontieră);
b) În subsidiar: că aceeaşi insulă este locuită (locuibilă) şi că are dreptul la delimitare proprie de frontieră în cadrul apelor naţionale ucrainiene.
Ce e cu Insula Şerpilor, pentru cei care nu ştiu, sugerez o documentare la http://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_%C5%9Eerpilor. Am verificat sursa şi, uimitor pentru wiki, e chiar de încredere şi obiectiv documentată.
4. Ce a pronunţat Tribunalul Internaţional. Practic:
- respingerea pretenţiilor României cu privire la considerarea insulei ca nelocuită (nelocuibilă);
- respingerea pretenţiilor Ucrainei că insula face parte din platoul continental naţional;
- admiterea cererii subsidiare ucrainiene privitor la calitatea insulei de fi locuită (locuibilă) şi de a genera proprietate adiacentă.
Scor: 2-1 pentru Ucraina.
5. Efectele hotărârii:
România capătă 9.700 kmp din cei 12.000 revendicaţi, potrivit punctelor geografice de frângere a delimitării platoului continental.
Ucraina îşi vede recunoscută locuibilitatea insulei (pe care a primit-o cadou pe nimica) şi efectul acesteia în extinderea proprietăţii sale asupra zonei adiacente.
Scor: 4-1 pentru România.
Nu vreau să fac comentarii suplimentare. Am semnat tratatul cu Ucraina aşa cum l-am semnat, ca şi condiţie de admitere în NATO.Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur că ni s-a recunoscut suveranitatea asupra a 9.700 kmp sau să mă întrisez că am pierdut suveranitatea asupra altor 2.300 kmp. Totuşi, fără defetism gratuit.. iar ne-am luat-o...
Am, totuşi, şi o veste bună: ăia 2.300 kmp pe care noi i-am pierdut - nu i-a câştigat Ucraina. Intră acum în "apele internaţionale", în "no men's land". Adică, de acolo, oricine poate lua ce vrea muşchii lui. Sau ce poate finanţele lui.
joi, 8 ianuarie 2009
Gonaciul român
O discuţie particulară captată de un microfon indiscret mi-a revelat încă o dramatică diferenţă dintre NOI şi EI. EI da, vânează...
Vânătoarea, dragi prieteni, are în sine ceva nobiliar, ea nu-i de nasul oricui. E o culme a succesului să fii cunoscut drept "pasionat de vânătoare", să te duci să-mpuşti chestii mari şi fioroase. Vânătoarea îl virilizează pe purtătorul de puşcoci şi-l învârtoşează cu sânge albastru. Nu întâmplător, de vânătoare se pasionează chiar cei care au probleme de erecţie. Septugenari şi octogenari multimilionari, indivizi care tremură de frica nevestei şi alţi inşi devertebraţi de prezenţa şefilor - toţi se duc la vânătoare ca să treacă drept bărbaţi. Femeile - se ştie - "n-are ce căta" acolo.
La vânătoare, într-o atmosferă de colocvială complicitate cazonă, poţi să te-mbeţi ca porcu', să fumezi trabucuri, să debitezi măscări, să spui... poveşti vânătoreşti. Poţi, eventual, să şi împuşti ceva (sau pe cineva). Deşi asta nu e neapărat obligatoriu. Important e să fii văzut acolo, de-al lor, chiar dacă ai un rol secundar şi pupi cururi obeze de fost gestionar sau şef de post.
Fără excepţie, poveştile vânătoreşti au la bază binomul vânător-vânat. Arareori construcţia epică se trinomizează, cu includerea elementului câine. Episodic, câinele devine important şi vizibil; el e prietenul cel mai bun al omului - iar o vânătoare fără câini e chiar mai improbabilă decât una fără puşcă... Dar nimeni şi niciodată nu pomeneşte despre cetele de gonaci. Despre idioţii ăia care străbat în fugă dealurile şi tufişurile făcând ca toate visele, ca să le-aducă vânătorilor victima în bătaia puştii. De ăia care sunt vinovaţi dacă vânătoru' lu' Peşte e beat şi n-a nimerit nimic, de ăia de care nu se pomeneşte niciodată în legenda romanţată a trofeului de vânătoare.
Gonaciul n-are că căta-n poveştile de succes, e inestetic. El este un personaj imund, cu obielele împuţite şi încărcate de turiţă, care se bucură tâmp şi râde ştirb când primeşte 50 de lei şi o ţuică. Locul e în altă istorie.
Locul lui e în istoria noastră cotidiană. Gonaciul suntem noi.
Vânătoarea, dragi prieteni, are în sine ceva nobiliar, ea nu-i de nasul oricui. E o culme a succesului să fii cunoscut drept "pasionat de vânătoare", să te duci să-mpuşti chestii mari şi fioroase. Vânătoarea îl virilizează pe purtătorul de puşcoci şi-l învârtoşează cu sânge albastru. Nu întâmplător, de vânătoare se pasionează chiar cei care au probleme de erecţie. Septugenari şi octogenari multimilionari, indivizi care tremură de frica nevestei şi alţi inşi devertebraţi de prezenţa şefilor - toţi se duc la vânătoare ca să treacă drept bărbaţi. Femeile - se ştie - "n-are ce căta" acolo.
La vânătoare, într-o atmosferă de colocvială complicitate cazonă, poţi să te-mbeţi ca porcu', să fumezi trabucuri, să debitezi măscări, să spui... poveşti vânătoreşti. Poţi, eventual, să şi împuşti ceva (sau pe cineva). Deşi asta nu e neapărat obligatoriu. Important e să fii văzut acolo, de-al lor, chiar dacă ai un rol secundar şi pupi cururi obeze de fost gestionar sau şef de post.
Fără excepţie, poveştile vânătoreşti au la bază binomul vânător-vânat. Arareori construcţia epică se trinomizează, cu includerea elementului câine. Episodic, câinele devine important şi vizibil; el e prietenul cel mai bun al omului - iar o vânătoare fără câini e chiar mai improbabilă decât una fără puşcă... Dar nimeni şi niciodată nu pomeneşte despre cetele de gonaci. Despre idioţii ăia care străbat în fugă dealurile şi tufişurile făcând ca toate visele, ca să le-aducă vânătorilor victima în bătaia puştii. De ăia care sunt vinovaţi dacă vânătoru' lu' Peşte e beat şi n-a nimerit nimic, de ăia de care nu se pomeneşte niciodată în legenda romanţată a trofeului de vânătoare.
Gonaciul n-are că căta-n poveştile de succes, e inestetic. El este un personaj imund, cu obielele împuţite şi încărcate de turiţă, care se bucură tâmp şi râde ştirb când primeşte 50 de lei şi o ţuică. Locul e în altă istorie.
Locul lui e în istoria noastră cotidiană. Gonaciul suntem noi.
miercuri, 7 ianuarie 2009
Căcatul în care ne aflăm (şi ne complacem)
Ceea ce noi românii am lăsat să se-ntâmple compromite iremediabil şi aruncă în derizoriu însăşi noţiunea de democraţie parlamentară şi asta nu doar în România, ci pretutindeni. Lichelismul trufaş, oportunismul şi rapacitatea „aleşilor neamului”, potenţate de acţiunile iresponsabile ale unui preşedinte lovit de morbul iubirii de sine şi de al dependenţei de putere, inactivismul civic şi năuceala noastră tâmpă – ne-au adus cel mai nelegitim guvern din întreaga noastră istorie. Însuşi Parlamentul s-a delegitimizat ştergându-se la cur cu mandatul încredinţat de alegători şi învestind un Guvern pe care electoratul nu l-a dorit niciodată. Şi asta pentru că ne cred tâmpiţi, iar noi nici nu-ncercăm să-i contrazicem.
Îmi vine să urlu când văd cât putem fi de mioritici, de stoici în nimicnicia noastră impotentă. Cum stăm noi şi înghiţim placid gogoşi umflate despre compromisuri necompromiţătoare, despre „interesul naţional” şi despre criza mondială.
Criza noastră e una naţională şi e una morală – în primul rând. Nu mai există pic de ruşine, nu mai există nicio decenţă în politică. Până şi Iliescu, pe care eu nu l-am votat niciodată – pare acum un uriaş om politic faţă de Băsescu, de Boc-ii şi de Prostănacii care ne insultă inteligenţa pretinzând rituos că nu mai pot de grija noastră.
Pentru că ei sunt intangibili pulimii care scrie pe blog. Pentru că nu răspund decât „politic”, o dată la 4 ani. Pentru că n-avem sânge-n instalaţie să-i luăm de cravată şi să-i trântim de pământ. Aşa, să nu se vadă.
Îmi vine să urlu când văd cât putem fi de mioritici, de stoici în nimicnicia noastră impotentă. Cum stăm noi şi înghiţim placid gogoşi umflate despre compromisuri necompromiţătoare, despre „interesul naţional” şi despre criza mondială.
Criza noastră e una naţională şi e una morală – în primul rând. Nu mai există pic de ruşine, nu mai există nicio decenţă în politică. Până şi Iliescu, pe care eu nu l-am votat niciodată – pare acum un uriaş om politic faţă de Băsescu, de Boc-ii şi de Prostănacii care ne insultă inteligenţa pretinzând rituos că nu mai pot de grija noastră.
Pentru că ei sunt intangibili pulimii care scrie pe blog. Pentru că nu răspund decât „politic”, o dată la 4 ani. Pentru că n-avem sânge-n instalaţie să-i luăm de cravată şi să-i trântim de pământ. Aşa, să nu se vadă.
România suntem NOI, nu EI!
Sunt decreţel. Fac parte din generaţia care-a ieşit în stradă şi care a murit cel mai mult şi cel mai neeficient în ’89. Din generaţia care atunci n-avea nici poziţii, nici pile, nici relaţii şi nici bani, care avea numai o sete infinită de libertate şi un curaj nesăbuit. O generaţie care, dacă n-a emigrat după aia, a muncit şi munceşte pentru cei care-au venit la putere. Şi care are deja programat să muncească, împreună cu urmaşii, în folosul copiilor celor care-au venit la putere. Adică a comuniştilor din eşalonul 2 şi 3, a securiştilor, miliţienilor, gestionarilor şi ospătarilor care acum, prin hoţie, impostură şi tupeu sunt mari oameni de afaceri sau doctori în ştiinţe: oamenii care constituie majoritatea covârşitoare a clasei politice actuale.
Stau şi mă-ntreb: cum ar putea cineva să urască o ţară atât de frumoasă cum este România..? Cum ar putea cineva să deteste un popor atât de creativ, de iubitor de frumos, atât de blând, de empatic şi de tolerant cum este poporul român? De ce-ar pleca cineva de lângă prietenii din copilărie, de lângă părinţii sferinzi după o viaţă de privaţiuni îndurate ca să ne facă mari, de lângă mormintele bunicilor şi străbunicilor care-au sfinţit cu sudoarea şi au plătit cu sângele lor gura asta de rai numită România..?
Răspunsul este unul singur: fiindcă ne conduc nişte lichele. Din cauza lor, piciorul nostru de plai, gura noastră de rai – pute a gheenă şi doineşte a resemnare...
Dar de ce să plecăm NOI..? Sau de ce să ne plecăm NOI?!? EI să plece şi EI să se plece în faţa noastră, fiindcă NOI suntem România, NOI, de fapt, suntem poporul român!
Aşa cum am ieşit în '89 în stradă, cred că am să mai ies o dată şi anul ăsta, chiar dacă n-o să mai am norocul de-atunci. Şi mai sper că n-o să ies singur. Fiindcă aşa – nu se mai poate!
Stau şi mă-ntreb: cum ar putea cineva să urască o ţară atât de frumoasă cum este România..? Cum ar putea cineva să deteste un popor atât de creativ, de iubitor de frumos, atât de blând, de empatic şi de tolerant cum este poporul român? De ce-ar pleca cineva de lângă prietenii din copilărie, de lângă părinţii sferinzi după o viaţă de privaţiuni îndurate ca să ne facă mari, de lângă mormintele bunicilor şi străbunicilor care-au sfinţit cu sudoarea şi au plătit cu sângele lor gura asta de rai numită România..?
Răspunsul este unul singur: fiindcă ne conduc nişte lichele. Din cauza lor, piciorul nostru de plai, gura noastră de rai – pute a gheenă şi doineşte a resemnare...
Dar de ce să plecăm NOI..? Sau de ce să ne plecăm NOI?!? EI să plece şi EI să se plece în faţa noastră, fiindcă NOI suntem România, NOI, de fapt, suntem poporul român!
Aşa cum am ieşit în '89 în stradă, cred că am să mai ies o dată şi anul ăsta, chiar dacă n-o să mai am norocul de-atunci. Şi mai sper că n-o să ies singur. Fiindcă aşa – nu se mai poate!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)